Yume's room

-Multumesc... Pai.. cant cam de pe la 12 ani. Cand mi-a facut mma cadou chitara aceea acustica. i-am aratat cu degetul chitara. Nu sunt foarte bun pentru ca am invatat singur.
Shiba mi se parea foarte de treaba si nu parea ca vroia sa ma ia la misto.

-înţeleg. Şi eu cânt la chitară tot de la 12 ani.
Am continuat să mă joc cu pierce-ul din limbă. Îmi plăcea să mă joc cu el. Se auzea clinchetul metalului atingând dinţii.
-Mereu eşti aşa de timid? l-am întrebat zâmbind.
Nu avaem nicio problema cu timiditatea lui. Mi se părea chiar drăgălaş aşa.

Mi-am lasat capul in jos si nu i-am raspuns imediat. De ce toata lumea se lua de mine pentru ca eram timid? So what? Nu era problema lor.
-Mda.... De ce? Te deranjeaza? l-am intrebat iritat.
Daca avea sa-l deranjeaze atunci nici nu trebuia sa mia vorbeasca cu mine.

Yume se revoltase. Trebuia să îl liniştesc.
-Nu, nu! De fapt, îmi...
Nu am mai continuat. Cine ştie ce ar fi spus dup-aia? Dar, până la urmă, m-am hotărât să îi spun. Îmi plăcea să risc în astfel de situaţii.
-...place, am continuat zâmbind.
Speram să nu se sperie, să îmi spună că sunt gay şi să mă dea afară.

M-am uitat mirat la el si am ridicat o spranceana.
-Iti place? Tu faci misto de mine, nu? Cum sa-ti placa o persoana care e timida?
Chiar nu intelegeam ce se petrecea. Am dat din umeri si am privit din nou in jos.

M-am ridicat de pe scaun şi m-am aşezat pe jos în faţa lui.
-Depinde. Dacă pe acea persoană timiditatea o face drăgălaşă, atunci îmi place, i-am spus rânjind.
Deja îi spusesem prea multe. Nu vroiam să mă evite sau ceva. Chiar speram să nu fie genul acela. Dacă începea să mp evite, atunci era clar că nici nu merita să mai încerc.

Mi-am ridicat capul si l-am vazut alnga mine. M-am uitat fix in ochii lui. Am observat ca avea lentile de contact, dar asta il facea sa arate diferit. M-am uitat la el si n-am mai spus nimic. De obicei ma simteam intimidat cand ma uitam pre mult in ochii uei persoane.
-Dar nu-mi place ca sunt asa timid...

-Atunci nu mai fi, dar îţi stă bine aşa.
Îmi venea să îi apuc bărbia şi să-l sărut acolo, dar m-am abţinut. Ce naiba mă atrăgea aşa de tare la el? Atunci am simţit ceva în capul meu. M-am întors şi am văzut că scaunul pe care stătusem era acum în aer. M-am speriat puţin şi mă întrebam cum aveam să îl pun jos. Nu aveam control asupra puterilor mele.

Am zambit atunci cand SHiba mi-a spus ca imi statea bine timid. Privirea mi-a fost atras de scaunul care plutea. Chestia aia mi se parea foarte amuzanta si am inceput sa rad.
-Si tu ai probleme cu puterile? l-am intrebat inca razand.

-Da, am chicotit. Sunt telepatic şi telekinetic şi urăsc asta. Tu ce faci? Care ţi-e "darul"?
Mă enerva atunci când puterile mele scăpau de sub control şi de obicei scăpau atunci când eram tensionat sau emoţionat. Uram asta, dar ştiam că vor ajunge să-mi placă după ce învăţ să le controlez.

M-am uitat serios la el. Nu stiam daca sa-i spun sau nu.
-Sa nu razi... i-am spus si mi-am lasat capul in jos.
Imi era rusine de puterile mele si as fi vrut sa ma fi nascut cu altele.
-Eu.. eu... eu pot sa trec prin pereti si... si sa alerg foarte repede....

-De ce să râd? Mişto puteri. De ce ţi-e ruşine cu ele?
Yume era aşa de drâguţ atunci când se bosumfla, încât mi-a smuls un zâmbet. Pielea lui părea fină şi aş fi dat orice ca să-l ating. Desigur, puteam face asta, nu mă reţinea nimic, dar nu credeam că îi va conveni. Totuşi continuam să zâmbesc.

-Pentru ca... pur si simplu mi-e rusine. Cand eram mic mereu radeau ceilalti copii de mine pentru ca scapam din mana toate obiectele, iar la un moent dat au inceput sa ma evite pentru ca treceam prin tot felul de obiecte solide. Strigau dupa mine "fantoma" si chestii de genul. Nu-mi place. MI-as fi dorit sa ma nasc un copil normal.
Mi-am lasat din nou capul in jos.

-Şi eu mi-aş fi dorit să mă nasc normal. Uneori când sunt într-o zonă populată aud toate gândurile tuturor oamenilor şi ma doare capul. Mă pun în genunchi şi ma ţin cu mâinile de cap, mă zbat şi strig să înceteze. Toţi oamenii se uită la mine ca la un nebun.
Văzând că şi-a lăsat capul în jos, nu m-am mai putut abţine şi i-am apucat bărbia ridicându-i privirea spre mine.
-Dar aici suntem bine, i-am zâmbit. Aici nimeni nu ne tratează altfel şi când vom şti să ne controlăm puterile o să ne putem întoarce acasă.

Am ascultat ce mi-a zis. Mi-am dat seama ca Shiba avea o problema mult mai grava decat aveam eu. Mi-a apucat baribia si mi-a ridicat capul. M-am uitat fix in ochii lui.
-Dar aici suntem bine, mi-a zambit. Aici nimeni
nu ne tratează altfel şi când vom şti să ne controlăm puterile o să ne
putem întoarce acasă.
-Dar... Nu vreau sa ma intorc acasa. Nu vreau sa fiu luat la misto, din nou.

Mi-am retras mâna şi i-am spus serios:
-Mai devreme sau mai târziu toţi trebuie să ne înfruntăm temerile. Nu trebuie să îţi fie frică să te întorci acasă. În plus, locul ăsta e bun doar ca să înveţi să-ţi controlezi puterile, dar nu poţi locui aici. Eu, unul, mă simt şi mai aiurea aici pentru că e un loc plin de ciudaţi.

-Da striu, doar ca imi e teama. Sunt un fricos sau mai bine spus sunt un las timid si fricos. Cum pot trai intr-o asemenea lume cand nu-s in stare sa-mi infrunt nicio temere?
Mi-am lasat din nou capul in jos. Imie ra rusine de mine. Dar, daca ma gandeam bine, dupa ce termianm scoala asta nenorocita puteam merge la facultate si ma voi putea muta in alt oras. Atunci am zambit. Am zambit la acel gand cu o raza de speranta.

-Dacă porneşti de la ideea că nu eşti în stare de nimic, atunci aşa va fi. Eşti în stare să îţi înfrunţi temerile ca toată lumea. Eu am reuşit să mi le înfrunt. Tu cu ce eşti mai prejos? Cu nimic.
Nici nu mai ştiam de câte ori am spus toate lucrurile acelea. Toată lumea avea impresia că s-au născut într-un fel şi nu se pot schimba pentru că aşa s-au născut, dar tocmai asta îi opreşte să se schimbe.

-Ai dreptate.. doar ca..nu stiu... Ma ajuti tu?
Mi-am ridicat capul si zambeam. Shiba parea foarte de treaba si speram sa vroia sa ma ajute cu marea mea problema.
-Nu..nu prea stiu ce trebuie sa fac...

Am rânjit.
-Normal că te ajut. Trebuie să ne ocupăm de încrederea ta în tine însuţi. Dar până atunci, ce-ai zice să mergem în parc? E mai bine decât să stai închis în casă. Şi cu ocazia asta, mergem să iei şi un suport pentru chitare.

Am dat afirmativ din cap si m-am ridicat de pe jos. Scaunul inca plutea. Am inceput saa rad si m-am dus la el. L-am prins de un picior si l-am tras in jos.
-Sper sa nu mai pluteasca pana ne intarcem, i-am spus chicotind. Sunt gata. Putem merge.